Marea stinge focul...

Marea...Apa...Valurile ce se izbesc alene de tarmul viselor noastre, stingand si ultimele ramasite ale unui foc de tabara uitat candva pe o plaja pustie...Talazurile furioase sterg fara mila literele scrise cu ceara pe nisipul fierbinte, ce formau candva un cuvant cunoscut: pasiune...Doar marea si cerul mai pastreaza in tacere, in intuneric o amintire a ceva ce a trecut de la eternitate la o secunda: o pasiune consumata si o iubire sfarsita inainte de a fi inceput. Ai dat inconcretul pe concret. Cine ti-a zis ca ceva palpabil poate substitui profundului sufletesc? Te-a inselat...
A murit inocenta; a murit jocul inainte sa fi inceput...l-ai ucis? l-am ucis eu?...l-am ucis amandoi?...ce mai conteaza?...
Simturile mele inca mai pastreaza atingerile tale si saruturile, dar sufletul mi-e rece...Mi-e frig...Caldura simpatiei ce ti-o purtam a devenit intai arsura pasiunii si apoi recele unei nopti desarte si friguroase ce urmeaza dupa o zi prea fierbinte in desert...
Visul unei nopti de vara...e toamna?..Nu, e inca vara. E miezul verii arzatoare ce-mi incalzeste ce a mai ramas acolo, undeva, in piept, batand slab a amintire, batand zbuciumat a uitare...
Marea, marea stinge focul...ingroapa amintirile adanc...Eu sunt marea...NU! Sufletul meu e marea...Nu vei sti niciodata ce s-a ascuns in el si nici ce se va prabusi sau aseza alene pe fundul ei...
Marea a stins si va stinge mereu focul...