Nu-mi mai pasa....

Am obosit sa vad ce e mai bun in oameni, am obosit sa le gasesc scuze, sa ii iert, sa le accept defectele pentru ca vad ca in adancul lor sta ascunsa o capacitate mult mai mare...dar daca ei nu vor sa o scoata la iveala, cine sunt eu sa le spun ca ar putea fi grozavi, cand ei vor sa fie mediocrii? Nu este totul doar o chestie de alegere? Ni s-a dat dreptul sa alegem, sa alegem ce facem, cum ne traim viata...iar mie, mie nu-mi mai pasa...am obosit sa te inteleg mai bine decat te intelegi tu, am obosit sa fiu empatica atunci cand tu nu receptezi la randul tau nimic, am obosit sa fiu eu cea care face totul si tu te-ai obisnuit, am obosit sa vorbesc doar ca sa alung tacerea, am obosit sa ma suni doar cand ai probleme, am obosit sa ma prefac ca nu stiu ceva doar ca sa te fac pe tine sa te simti mai bun, mai destept, am obosit sa joc jocurile tale infantile, am obosit sa ma fac ca nu vad, ca nu inteleg cand de fapt pentru mine totul este atat de clar...dar nu-mi mai pasa, nu mi mai pasa de tine, nu mi mai pasa de noi...

Vine primavara, voi invata sa zbor...

"[...] si daca teama te va indemna sa cauti scapare doar in pace si placerile dragoste, Atunci mai bine acopera-te si iesi din taramul dragostei, catre lumea eterna unde vei putea rade, chiar daca nu pe deplin si vei putea plange, chiar daca nu cu toate lacrimile tale" ("Profetul")

Oare chiar am iesit...?? Da, mi-e teama, dar voi putea renunta eu definitiv la tot ce inseamna sa iubesti, sa speri, sa razi, sa plangi, sa scrii, sa visezi? Nu stiu...Momentan pot doar sa rad, chiar daca nu pe deplin si sa plang, chiar daca nu cu toate lacrimile mele...si sa sper ca va veni o zi cand cinveva ma va lua de mana si ma va ajuta sa-mi infrang teama si sa intru din nou in acel taram sau poate, cine stie..., voi gasi puterea sa o fac singura...Va veni o primavara in care soarele va straluci iar, zambilele ma vor imbata iar cu parfumul lor si eu voi putea sa rad si sa plang, sa cred, sa sper, sa scriu....