It's simple...

Am cautat mereu oamenii care sa faca lucruri extraordinare, oameni plini de surprize, dar uneori ma intreb daca nu cumva am nevoie de oameni care sa ma invete bucuria lucrurilor simple, lucrurilor firesti si totusi extraordinare...O comedie, un castron imens de popcorn, rasete si pentru prima data dupa mult timp nimic altceva nu mai conteaza, pentru prima data acolo e locul meu in momentul acela...multumesc unei persoane foarte dragi mie, se stie ea >:D< pentru ca este alaturi de mine mereu si ma invata bucuria lucrurilor simple, necomplicate, absolut magnifice.

"A avea un prieten este mai vital decat a avea un inger."– Nichita Stanescu

Proiectii si interpretari

Tot ce este in jurul nostru, tot ce vedem, tot ce ni se intampla si tot ce facem...toate acestea nu sunt decat niste interpretari ale realitatii, interpretari subiective si proiectii ale propriilor noastre ganduri si experiente...Am fost raniti, ne asteptam sa fim raniti si de altii, am avut parte de experiente neplacute, ne asteptam si la altele si automat proiectam aceste experiente negative si asupra altor oameni si a altor situatii, lucru care poate sfarsi prin a ne face rau tot noua. Dar ce e mai grav ca o facem inconstient si ca nu ne putem opri din a o face...

Timp uitat...

Peste 3000 de km, aproape un an, aproape un vis...oare sunt rani care nu se vindeca niciodata? Am gasit azi acel caiet vechi si parca a trecut o viata si parca a fost ieri...am inchis tot in speranta ca va disparea, ca se va vindeca, dar e mai real decat oricand...Nu te mai iubesc, dar nu mai pot iubi pe nimeni... Nu mi-e dor de tine, dar mi-e dor de mine...Nu vreau sa te mai intorci de mult. dar as vrea ca eu sa ma pot intoarce din acea gara pierduta...Nu vreau nimic si tocmai asta e problema...Aveam atatea vise, atatea sperante, vroiam atatea lucruri si nu mai vreau nimic...Speram la atatea si nu mai sper la nimic...

"Part Dieu

Valizele, hanoracul lui verde, vantul care ii zgribulea parul mai lung decat deobicei si se juca in barba-i moale, privirea trista, indurerata si ultimul sarut pe buzele reci...Se indrepta grabit spre gara...o gara a visurilor noastre pustii si reci, goale si singuratice...Barul irlandez O'Conway's trona albastru si singuratic in fundal, amintind trist de un timp si spatiu crud, implacabil si ireversibil...A plecat!...Part Dieu!...Part mon ame!...Part mon reve!...Nu s-a uitat inapoi, lasandu-ma cu sunetul sfasietor al trolerelor in urechi, cu gustul dulce amar al buzelor lui pe buzele mele arse, uscate, cu mirosul de drog al parfumului sau imprimat in nari si cu privirea blocata intr-o singura imagine, intr-o singura secventa fixa, imobila, rece, repetabila la nesfarsit...Iar daca timpul s-a oprit, mai curge doar o lacrima intrupata in infinit...Part Dieu!"

Nu mi-e dor de tine, dar mi-e atat de dor de mine...Nu imi pare rau ca te-am pierdut, dar imi pare rau ca m-am pierdut pe mine undeva in invalmaseala asta si nu ma mai pot regasi...

Ceasul...

Ganduri ce fugitiv se revarsa in mare,

A unui vis pierdut in marea departare,

A unui timp uitat in ceasul din perete,

A unui vechi ceasornic din pamflete...

Cat la vant sa mai bata oare pe pamant?

Cate anotimpuri sa mai treaca-n vant?

Cate foi de calendar cazute pe mormant?

De cate ori sa mi amintesc ultimul cuvant?

Cate zile, cate ceasuri in sir sa se loveasca?

Cate clipe uitate in van sa se mai zdrobeasca?

Pana cand soarele din nou pe cer sa straluceasca,

Pana cand ceasul din perete iar sa se porneasca...