Timp uitat...

Peste 3000 de km, aproape un an, aproape un vis...oare sunt rani care nu se vindeca niciodata? Am gasit azi acel caiet vechi si parca a trecut o viata si parca a fost ieri...am inchis tot in speranta ca va disparea, ca se va vindeca, dar e mai real decat oricand...Nu te mai iubesc, dar nu mai pot iubi pe nimeni... Nu mi-e dor de tine, dar mi-e dor de mine...Nu vreau sa te mai intorci de mult. dar as vrea ca eu sa ma pot intoarce din acea gara pierduta...Nu vreau nimic si tocmai asta e problema...Aveam atatea vise, atatea sperante, vroiam atatea lucruri si nu mai vreau nimic...Speram la atatea si nu mai sper la nimic...

"Part Dieu

Valizele, hanoracul lui verde, vantul care ii zgribulea parul mai lung decat deobicei si se juca in barba-i moale, privirea trista, indurerata si ultimul sarut pe buzele reci...Se indrepta grabit spre gara...o gara a visurilor noastre pustii si reci, goale si singuratice...Barul irlandez O'Conway's trona albastru si singuratic in fundal, amintind trist de un timp si spatiu crud, implacabil si ireversibil...A plecat!...Part Dieu!...Part mon ame!...Part mon reve!...Nu s-a uitat inapoi, lasandu-ma cu sunetul sfasietor al trolerelor in urechi, cu gustul dulce amar al buzelor lui pe buzele mele arse, uscate, cu mirosul de drog al parfumului sau imprimat in nari si cu privirea blocata intr-o singura imagine, intr-o singura secventa fixa, imobila, rece, repetabila la nesfarsit...Iar daca timpul s-a oprit, mai curge doar o lacrima intrupata in infinit...Part Dieu!"

Nu mi-e dor de tine, dar mi-e atat de dor de mine...Nu imi pare rau ca te-am pierdut, dar imi pare rau ca m-am pierdut pe mine undeva in invalmaseala asta si nu ma mai pot regasi...