O toamna-n doi

Trebuia sa nu ma fi uitat inapoi,
Sa fi uitat de acea toamna-n doi
Si sa pastrez acea amintire pura,
Sa nu ne fi adus la realitatea dura.

Dar n-am stiut ca iarna va-ngheta,
Ca departarea mereu va departa
Si ca timpul nu va trece-n doi,
Ci ca va curge rece printre noi...

Copil naiv si mult prea visator,
Pierdut in vraja unui vis de dor,
Ce s-a trezit tarziu, in primavara,
Cu brate goale si valize intr-o gara.

Tinand in mana strans un vechi sovon,
Te vede indepartat si sobru in peron
Si-ti intalneste privirea goala, fara dor,
De pe treptele reci ale vechiului vagon.

Se aude-un fluierat pierdut in departate,
Calatorii se pierd grabiti in aglomerare.
Trenul se pune agale si lenes in miscare
El n-alearga, ea nu da sa coboare...

Raman privindu-se in ochi cu mila, cu mirare,
Ea da drumul valului pal si trist a-nstrainare,
El paraseste peronul spre un drum indepartat,
O toamna-n doi e tot ce-am mai pastrat...