unsprezece minute....

Am citit recent o carte pe care am cules-o intamplator din biblioteca din sufraferie...Ce prostie! De parca ceva ar fi intamplator...NU! Aveam nevoie de ea, o nevoie atat de acuta incat parca tot universul s-ar fi indurat in sfarsit de mine...Nu pot explica, nu cred ca pot macar rationa - a produs o invalmaseala atat de mare in mintea mea si totusi o stare de usurare ciudata, o bucurie neexplicata printre lacrimi. Nu e povestea mea, ci ceea ce reprezinta...si a reusit pentru prima data de foarte mult timp sa ma faca sa cred ca mai exista speranta, si mai presus de orice visul...Imi vine sa plang in timp ce scriu si asta ma bucura. Sunt nebuna? Poate...dar de cand nu am mai plans, de cand am inchis totul...si mi-e frica, da mi-e frica, dar am nevoie de asta si singurul scop al meu e sa las cateva zile sa treaca pentru ca apoi sa o pot relua, sa o citesc nu atat pentru subiect asa cum majoritatea citim o carte prima data, ci pentru tot ce este in ea, pentru tot ce exprima...vreau sa ma vindec... O sa reusesc? Nu stiu, dar trebuie sa incerc...."o confruntare cu propriile prejudecati, cu propriii demoni, sa ne aflam propria lumina launtrica"...